De foarte multe ori cunoașterea istorică este îngreunată de anumite clișee. Două clișee impuse astăzi în istoriografia românească dar și cea mondială sunt denumirile de Imperiul Bizantin și Imperiul Habsburgic.
Imperiul Bizantin
Odată cu moartea lui Teodosius la sfârșitul secolului 4, imperiul roman se scindează definitiv. Imperiul Roman de Apus condus de Honorius și Imperiul Roman de Răsărit condus de Arcadius. Din acel moment destinele celor două state vor fi diferite. Partea moștenită de Honorius a dispărut în secolul 5 odată cu invaziile germano-asiatice. Imperiul Roman de Răsărit a supraviețuit însă încă 1000 de ani. În timpul împăratului Iustinian o parte din teritoriile fostului imperiu apusean au fost integrate imperiului de răsărit: Italia, Africa de Nord, si o parte din regatul vizigotilor din Spania.
Imperiul sub domnia lui Iustinian I
După moartea lui Iustinian semnele vestitoare de rele nu au încetat să apară. Avarii veniți din Asia Centrală s-au așezat în Panonia și împreuna cu slavii au început să atace teritoriile romane din peninsula Balcanică. La 602 limesul danubian cedează odată cu revolta lui Phokas, în câțiva ani stăpânirea romană se reduce la coasta dalmată o parte din Tracia și Pelopones. Acum începe procesul de slavizare al peninsulei balcanice.
Imperiul roman în jurul anului 620
În est Persia sasanidă provoacă un război lung și costisitor pentru romani. Siria și Palestina sunt ocupate de adversari, Asia Mică este devastată. Contraofensiva romană sub conducerea împăratului Herakleios a împins Persia sasanidă aproape de dispariție. Imperiul roman recupera teritoriile pierdute și ocupa o parte a Mesopotamiei. Războiul a epuizat însă ambele părți. Invazia arabă începută după 632 a nimicit puterea sasanidă și a capturat de la romani Siria, Palestina Egiptul și mai apoi fostul teritoriu vandal din Africa de Nord. Atacurile arabilor s-au întins și asupra Asiei Mici regiunile estice ale acesteia au trecut sub controlul Omeiazilor. Așadar, la începutul secolului 7 sub controlul imperiului de răsărit a mai rămas doar o parte din Asia Mică și porțiuni reduse din Balcani.
Este momentul în care începe după istorici perioada Imperiului Bizantin. Elementul grec a devenit preponderent, iar limba administrației imperiale a devenit limba greacă. Denumirea oficială însă nu și-a schimbat sensul. Imperium Romanum, a devenit Basileia Rhomaion, nici matricea identitară al locuitorilor nu s-a modificat, până la sfârșitul imperiului ei s-au numit pe sine romani, sub diferite forme.
Populația vorbitoare de limbă turcă, apărută în Asia Mică din a doua jumătate al secolului 11 sub stăpânirea selgiucizilor, a denumit teritoriul așa zis bizantin sub forma în care adeversarii lor se autodenumeau. Sultanatul de Rum arată această adaptare, sultanat de Rum adică un stat înființat pe fostul teritoriu al romanilor. La fel au procedat și otomanii în momentul în care au început supunerea peninsulei Balcanice. De aici provine termenul de Rumelia-țara romanilor, sau pământul romanilor. Nu altfel au procedat adversarii occidentali ai imperiului, după cruciada a IV-a adevenit uzuală varianta latinizată al termenului Rhomaion adică Romania.
Dar termenul Imperiu bizantin este necunoscut chiar și istoriografilor proveniți din Romania. Ana Comnena, vestita fiică al vestitului împărat Alexios Comnenos, folosește doar denumirea de romei sau împărăția romeilor[1]
În cronicile medievale românești Romania apare de cele mai multe ori sub titulatura Țarigrad adică orașul împăraților, capitala imperiului, și Râm[2] aceasta din urmă însemnând atât vechea cât și noua Romă. În Letopisețul Cantacuzin este folosit în aceași idee termenul de roman[3]
Termenul Bizantin a apărut odată cu Corpus Historiae Byzantinae, alcătuită de umanistul german Hieronimus Wolf și publicat în 1557 la mai bine de 100 de ani de la căderea Constantinopolului[4]. Această operă, mai mult o colecție de surse grecești a fost folosită alături de alte texte pentru colecția Corpus scriptorum historiæ byzantinæ ( ediția Louvru, 36 de volume ) publicată sub domnia lui Ludovic al XIV-lea. A fost începutul împământenirii expresiei bizantin folosit în legătură cu Romania medievală[5].
Imperiul habsburgic
Un caz mai semnificativ, al unor clișee puternic înrădăcinate este așa zisului imperiu habsburgic. Conglomeratul denumit impropriu imperiu s-a născut după 1526. Dar semnele prevestitoare ale afirmării dinastiei Habsburg erau mult mai vechi. Primul Habsburg care ocupă tronul Cehiei şi al Ungariei concomitent a fost Albert I, acesta era descris ca o fire foarte energică şi războinică, soarta însă nu i-a surâs, a murit după doi ani de domnie în 1439 din cauza unei boli pe care o contactase în tabăra de la Titel.
Urmaşul său născut la 4 luni de la moartea sa, Ladislau al V-lea Postumus a fost încoronat formal rege al Ungariei însă o parte din nobili, în frunte cu Ioan de Hunedoara l-au încoronat rege pe Vladislas al-III-lea al Poloniei ca rege al Ungariei. Între timp micuţul rege habsburg a intrat sub protecţia rudei sale Frederic al-III-lea, rege german. Tutela acestuia a îngreunat discuţiile cu nobilimea din Ungaria, după moartea lui Vladislas I de la Varna, conducerea regatului ar fi fost de acord cu recunoaşterea tânărului rege, mai ales că acesta a fost încoronat cu sfânta coroană deci avea legitimitate, însă teama de Frederick al III-lea şi de influenţa acestuia asupra lui Ladislau au cauzat o retincenţă vie a unei importante părţi a nobilimii ungare[6].
Ladislau al V-lea-pictură anonimă realizată în 1457
Ladislau al V-lea era rege încoronat al Ungariei, avea drepturi asupra coroanei cehe şi era duce al Austriei, însă protectoratul lui Frederick îl paraliza, în fine, doar revolta stărilor din Austria din 1452 l-a convins pe proaspătul împărat romano-german să renunţe la tutela asupra lui Ladislau. Din momentul respectiv tânărul rege a fost recunoscut atât în Ungaria cât şi în ţările coroanei cehe. Modul foarte lax în care a guvernat Ladislau este foarte asemănător cu politica viitoare al monarhilor din această dinastie. În Ungaria a recunoscut autoritatea lui Ioan de Hunedoara iar în Cehia l-a recunoscut pe George Podebraty guvernator.
Moartea lui Ladislau al V-a în 1457 a însemnat sfârşitul temporar al ambiţiilor habsburgice. Ungaria şi Cehia şi-au ales regi din cadrul nobilimii locale: pe Matia Corvin respectiv pe George Podebraty.
Viitorul habsburgilor din ramura austriască a ajuns însă pe mâni bune în persoana fostului protector al lui Ladislau al V-lea, Frederick al III-lea. Rege roman din 1440, încoronat împărat de papă în 1452, a fost numit ,, paşnicul ,, sau ,, cel gras,, . Nu era atât un militar bun cât un politician foarte versat. Longevitatea în domnie l-a făcut să supravieţuiască inamicilor săi[7]. Nu a renunţat la pretenţiile familiei sale asupra Ungariei nici prin semnarea unui tratat în 1463 cu Matia Corvin. Conform clauzelor, Frederick înapoia coroana Ungariei în schimbul a 80.000 florini aur, iar în cazul morţii lui Matia fără a lăsa urmaşi legitimi pe linie masculină, tronul va reveni lui Maximilian fiul lui Frederick[8]. În momentul semnării nu părea probabil ca aceste clauze să fie importante în viitor, Matia era la începutul tinereţii, procreerea unui urmaş legitim de sex masculin era doar o chestiune de timp, cel puţin aşa gândeau contemporanii. Realitatea a fost mult mai dură. În 1490 la moartea sa, Matia Corvin nu reuşise să lase în urma sa un urmaş legitim, Ioan Corvin fiul său nelegitim dintr-o relaţie extraconjugală a fost acceptat formal de către nobilime, însă după moartea regelui acesta nu a fost capabil de a asigura moştenirea lăsată de tatăl său. Cu toate protestele habsburgilor tronul a fost ocupat de către Vladislas al II-lea Jagello.
Țările coroanei cehe: Boemia, Moravia, Silezia și Lusacia Inferioară, au avut după moartea lui Ladislau al V-lea o soartă asemănătoare cu cea a Ungariei. Profintând de situația creată, George Podebraty a obținut de la stările regatului încoronarea sa ca rege al țărilor coroanei cehe. Domnia sa nu a fost atât de lungă ca al lui Matia I aceasta pentru că regele Ungariei dorea să obțină și coroana cehă. Regele George Podebraty moare în 1471, încă înainte, în 1468 acesta propunea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei ca urmașul său la tron să fie ales în persoana fiului mai vârstnic al regelui polonez: Vladislas. În 1469 o parte a stărilor ( pro-catolicii ) l-au ales rege pe Matia I, acum cealaltă parte îl alegea rege pe Vladislas. Conflictul a continuat până la 1479, când cei doi monarhi au încheiat pacea de la Olomutz, fiecarea dintre ei era împuternicit să poarte titlul de rege al Boemiei, Vladislas Jagello controla Boemia propriu-zisă în timp ce Matia păstra stăpânirea efectivă asupra: Moraviei, Sileziei și Lusaciei inferioare[9].
După moartea lui Matia survenită în primăvara anului 1490, Dieta l-a ales rege pe Vladislas, în acest fel se realiza în persoana sa o uniune dinastică între Boemia și Ungaria . Problemele care s-au ivit cu împăratul Frederic au fost soluționate prin pacea de la Pojon din 1491. Frederick a supraviețuit mai tânărului său rival și conform tratatului de la Wiener Neustadt din 1463 ridica pretenții asupra coroanei ungare. Clauzele tratatului încheiat cu Matia I au fost înoite, în cazul în care Vladislav al II-lea murea fără urmași legitimi, Maximilian sau urmașii săi primeau dreptul de a devenii regi ai Ungariei ( Maximilian era fiul lui Frederick, rege roman în acel moment, ulterior împărat roman ).
Planul nu s-a realizat în timpul lui Maximilian I, Vladislas s-a dovedit mai profilic decât înaintașul său asigurând descendența pe timpul unei generații, în anul 1506 se năștea la Buda viitorul Ludovic al-II-lea. Totuși, împăratul Maximilian încheiase în primăvara acelui an un pact de familie cu Vladislas al II-lea, convenția stipula că: nepotul lui Maximilian, Ferdinand, o v-a lua de soție pe fiica regelui jagellon, Ana[10].
Ana de Jagello
Ferdinand I de Habsburg
Tratatul a fost îndeplinit între 1515-1522 prin căsătoria dintre principele Ferdinand de Habsburg și Ana de Jagello și mariajul dintre regele Ludovic al II-lea Jagello ( 1516-1526 ) și Maria de Habsburg. Aceste căsătorii au reprezentat baza legală prin care s-au cladit domeniile erdeditare al Habsburgilor în Europa Centrală.
Maria de Habsburg
Ludovic al II-lea
Moartea lui Ludovic al II-lea la Mohacs a lăsat Ungaria și Boemia fără rege. Ferdinand, în temeiul căsătoriei cu Ana de Jagellon a candidat la coroana Boemiei, el a fost ales rege în octombrie 1526 de către Dieta cehă. Celelate teritorii ale coroanei: Moravia, Silezia și Lusacia nu l-au ales pe Ferdinand ci l-au acceptat în temeiul drepturilor sale asupra tronului[11].
Mult mai complicată era situația din Ungaria, otomanii s-au retras din Buda în octombrie dar au păstrat sub ocupație cetățiile din sud. În plus, partida nobililor care se împotriveau alegerii unui rege străin era deosebit de puternică. Aceștia au convocat Dieta de la Alba Regală unde l-au ales rege pe Ioan Zapolya sub numele de Ioan I ( 11 noiembrie 1526 ), în opoziție cu această decizie la 17 decembrie Ferdinand de Habsburg era ales rege de către Dieta de la Pojon[12].
Așadar, nașterea imperiul habsburgic s-a rezemat pe tratatele încheiate la Wiener Neustadt-1464, Pojon-1491 și pe tratatul de familie dintre Habsburgi și Jagelloni din 1506, pus în practică prin mariajele mai sus amintite. Desigur toate acestea nu ar fi avut nici un rost dacă Ludovic al II-lea nu ar fi murit la Mohacs. Iată cum un dezatru pentru Ungaria medievală a reprezentat începutul imperiului habsburgic.
Termenul însăși de imperiu habsburgic este în sinea sa doar o convenție istoriografică la fel ca aceea de imperiu bizantin. În cazul imperiului bizantin avem de a face cu un stat cu o denumire greșită dar care a existat, este adevărat, sub alt nume. Cazul imperiului habsburgic este mai extrem pentru că până la începutul secolului 19 nu se poate vorbi deloc despre o formă de uniune statală care să cuprindă regatele controlate de Habsbrgi. Fiecare regat avea legislație și dietă proprie, puterea executivă era încredințată în numele regelui, unu-i guvernator, care colabora, în Ungaria de exemplu, cu șeful executivului local :comitele palatin. Pe parcursul secolului 17 regele reușește să lege titlul regal de familia Habsburg, prima dată în Boemia unde după înfrângerea de la Muntele Alb al răsculaților cehi se va impune absolutismul, apoi în Ungaria care plătea astfel recucerirea teritoriile controlate anterior de otomani. Deși Habsburgii au încercat pe parcursul secolelor să sporească propria putere în regatele Ungariei și Boemiei totuși individualitatea acestora nu a dispărut.
Începutul real al unei forme de stat care îngloba toate teritoriile stăpânite dinastic de Habsburgi, este abia 1804 când este creat Imperiul Austriei ca răspuns la influența tot mai puternică al Franței consulare în spațiul german.
[1] Ana Comnena, Alexiada, Editura Minerva, București, 1977, vol. II, p. 287
[2] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Minerva, București, 1987, p.10
[3] Cronicari Munteni, Editura Tineretului, București, 1968, p. 22
[4] https://en.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Wolf#Publications
[5] https://fr.wikipedia.org/wiki/Byzantine_du_Louvre
[6] Pal Engel, Regatul Sfântului Ștefan, Istoria Ungariei Medievale : 895-1526, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, Ed. a II-a, p. 305-307
[7] https://en.wikipedia.org/wiki/Frederick_III,_Holy_Roman_Emperor
[8] Pal Engel, idem, p.322
[9] Colectiv, Istoria Țărilor Coroanei Cehe, Editura Enciclopedică, București, 2007,p. 154-157
[10] Pal Engel, Idem, p. 377
[11] Colectiv, Istoria Țărilor Coroanei Cehe…, p. 191
Blogul lui Sucre 